Suportul psihologic al familiei

Situația limită pe care o parcurge pacientul diagnosticat cu cancer devine în timp și criza familiei, a partenerului de viață, a părinților sau copiilor.

De la programul zilnic, care nu mai este același ca înainte de diagnostic, în sensul că pacientul nu mai merge în fiecare zi la serviciu, ci merge periodic la spital sau stă internat mai multe săptămâni cu intermitențe, nu se mai ocupă de teme cu copiii, ci încearcă să depășească starea de greață, sau petrece mai multe minute în baie pentru că are vărsături datorită citostaticelor, nu mai face cumpărături pentru că este slăbit, nu mai are interes să plătească facturile la timp pentru că i se pare o problemă minoră pe lângă teama sa că ”nu știe dacă supraviețuiește bolii” toate acestea conduc la acea schimbare majoră în viața personală și implicit în viața familiei. Bolnavul devine mai centrat pe sine și mult mai atent la tot ce ține de propria persoană și tinde să-i neglijeze pe cei cu care înainte era foarte atent.

În acest context, fiecare dintre cei dragi înțelege diagnosticul prin efectele produse  asupra sa de riscul de deces al celui diagnosticat. Fiecare își dezvoltă mintal propria criză, relațiile devin mai tensionate atât prin tendința acestora de a fi hiperprotectori cât și prin schimbările conduitei și programului de viață ale bolnavului. De multe ori psihologul se adresează și membrilor familiei, alegând acele metode prin care aceștia sunt conduși, asemenea bolavului de cancer să înțeleagă și să-și asume temerile cele mai serioase, să-și redefinească prioritățile și să accepte proximitatea acestui diagnostic la care să se raporteze prin mecanismele de adaptare identificate cu sprijinul psihologului.

Autor: Cimpu Aura-Cristina

 

Leave a Comment

You must be logged in to post a comment.