Suportul psihologic al bolnavului de cancer

Diagnosticul de cancer, odată conștientizat (sub aspectul implicațiilor directe în modificarea stării de sănătate a pacientului) și asumat (sub aspectul identificării și acceptării protocolului terapeutic) devine, pentru bolnav reprezentarea unui nou stil de viață. Este o ”criză permanentă” cu care pacientul tinde să se acomodeze, în funcție de care își modifică comportamentul și atitudinile față de aspectele generale ale vieții și față de persoanele cu care relaționează. Cancerul devine astfel factor determinant al acțiunilor, dispozițiilor, percepțiilor individului. În plan psihologic, în funcție de structura de personalitate, bolnavul de cancer poate dezvolta afecțiuni precum: tulburări anxioase, atacuri de panică,  depresii. De altfel, prin încărcătura de semnificații și informații cu sensuri morbide, diagnosticul de cancer este perceput ca un factor stresor care conduce la modificări majore în viața individului.

În asemenea cazuri este importantă consultarea unui specialist în domeniu pentru stabilirea tipului de intervenție/suport psihologic și a protocolului psihoterapeutic adecvat.

Pentru a reduce din gravitatea manifestărilor și consecințelor modificării aspectelor de viață ale individului se stabilește un program terapeutic ce se comunică pacientului (adaptat la particularitățile fiecărui caz), iar în cazuri mai severe se recomandă chiar consultarea unui medic specialist pentru a stabili dacă se impune asocierea psihoterapiei cu un tratament medicamentos.

În general, în intervenția psihologică se pleacă de la identificarea mecanismelor de adaptare ale individului, identificarea și reformularea priorităților personale, repoziționarea bolnavului în sfera relațională în care se regăsea înaintea aflării diagnosticului și reconsiderarea tuturor aspectelor care erau importante și au ajuns să treacă într-un plan secund. Se trece astfel ușor de la planul personal( care tinde să devină aproape obsesiv) la planul familial, social, profesional (pe parcursul mai multor etape și ședințe), astfel încât bolnavul să poată reveni la un stil de viață normal, nu negându-și criza (care se rezumă la teama de moarte) ci aducând-o cu sine, într-o normalizare care la început i-ar fi părut imposibilă. Omul, în funcționalitatea sa generală (psihofiziologia sa) dispune de potențial de adaptare și de mecanisme de depășire a situațiilor de criză pe care de multe ori nu le conștientizează. Intervenția psihologică (fie prin ședințe individuale, fie prin terapii de grup) poate fi acel declic de care are nevoie pentru a-și descoperi forța, potențialul, optimismul și a regăsi pofta de viață pe care, după ce a fost diagnosticat părea să o fi pierdut.

Autor: Cimpu Aura-Cristina

Comments are closed.